Mircea Coșea. Unde dai și unde crapă....investițiile
Autor: Mircea Cosea pe 17 sep, 13:42 | Opinii

Mircea Coșea despre impactul asupra României

De mulți ani, politica economică românească consideră investițiile ca fiind un fel de panaceu universal al dezvoltării. De treizeci de ani, programele electorale și de guvernare se întrec în promisiuni de sute de kilometri de autostrăzi, de zeci de spitale și mii de grădinițe și școli.

Evident, în marea lor majoritate, au fost doar promisiuni . Mereu s-au găsit motive, de la blocările  negocierilor cu firmele constructoare  până la protecție unor colonii de lilieci, pentru a explica întârzierile sau renunțările. Realitatea anului 2020, arată o Românie pe ultimul loc în Europa în ceea ce înseamnă patrimoniu investițional ( număr kilometri de autostradă, utilități spitalicești și educaționale). Metroul din Drumul Taberei- considerat un proiect de succes - demonstrează  însă pe deplin caracteristicile tipului de politică investițională românească: calitatea slabă a proiectării (vezi numărul de accidente și surpări de teren), costuri ridicate în funcție de standardele europene, timp de execuție mult prelungit față de graficul inițial, blocaje datorate interferenței politicului.

Actuala guvernare reia tema investițiilor insistând pe importanța infrastructurii. De astfel, schița de program de guvernare, intitulată sugestiv ” Reclădirea ”, insistă pe rolul esențial ce ar trebui să-l aibă investițiile în politica economică a viitorului deceniu pentru a ne putea depăși condiția actuală de țară slab dezvoltată în raport cu parametrii europeni ai dezvoltării.

Părerea mea este că avem urgent nevoie de un nou concept al politicilor investiționale pentru a ”evada” dintr-o mentalitate moștenită dinainte de 1990 bazată pe principiile creșterii economice extensive. Această evadare este necesară și ca urmare a evidentei incapacității instituționale a Statului român, dovedite pe parcursul ultimilor treizeci de ani (vezi CNAIR), de a materializa programe de investiții dar și datorită unor schimbări profunde survenite în structura și funcționarea economiei românești, pe parcursul aceleiași perioade.

Așa după cum apar actualmente politicile noastre investiționale există posibilitatea reală dar și paradoxală ca efectul unor investiții, chiar importante, să aibă, atât pe termen scurt cât și lung, mai multe efecte negative decât pozitive.

Această posibilitate m-a determinat să folosesc un bine cunoscut proverb românesc ca titlu al acestei scrieri: ”unde dai și unde crapă”. Din punct de vedere economic, proverbul poate sugera posibilitatea apariției la nivelul investițional a unui ”fenomen de inversare a efectelor ” de care economiile moderne țin din ce în ce mai mult seama.

Iată argumentele :

1.Efectele programului investițional asupra contului curent, cu deosebire asupra deficitului comercial.

În ultimii treizeci de ani, structura economiei românești a devenit din ce în ce mai mult de tip manufacturier și de subantrepriză. Aceasta înseamnă că s-a redus simțitor capacitatea economiei românești de a susține oferta de materii, materiale și utilaje pe piața internă a investițiilor. Concluzia este că: programul investițional este actualmente majoritar susținut prin import cu consecințe asupra deficitului comercial.

De exemplu, accentul pus de actualul guvern asupra investițiilor în infrastructură ridică presiunea pe import deoarece cea mai importantă materie primă a acestui tip de investiție: bitumul, se importă în proporție de cca 70% deși înainte de 1990, România era mare exportator al acestui produs rezultat din rafinarea petrolului.În ciuda faptului că, în România, există un producător de bitum rutier (doar unul) – Rafinăria Vega Ploieşti, care realizează un produs de calitate superioară, dar mai scump, piaţa este dominată de materiale importate, de o calitate inferioară, dar mai ieftine.

Astfel, potrivit unei situaţii a INS,  în 2019,  România a importat aproape 510.000 de tone de bitum, în valoare de 103 milioane de euro. Având în vedere că România are un consum anual de 600.000 de tone de bitum, iar 510.000 de tone reprezintă importuri, rezultă că doar 15% din consum este asigurat de producţia locală.

Rezultă că cea mai mare parte din bitumul folosit pentru covorul asfaltic din România provine din import, principalele țări de provenienţă fiind Polonia şi Ungaria, care împreună acontează peste jumătate din toată cantitatea. Alte surse mai sunt Serbia, Austria, Italia sau  Rusia.

În România nu se mai produce niciun utilaj necesar construcției de infrastructură ceea ce face ca , și din acest punct de vedere, importul să fie pe trend ascendent. Se importă chiar și escavatoare deși se produceau la Brăila înainte de anul 2000.

Investițiile în construcții civile și imobiliar care încă înregistrează creșteri își bazează  aprovizionarea cu materii și materiale în proporție de cca 80% din import.

Conform Revistei Construcțiilor, se importă ciment, faianța, gresie, sticlă, fier beton, grinzi metalice , țiglă, feronerie, instalații sanitare, materiale izolante din Italia, Spania, Turcia, Ucraina, Polonia și China. Chiar dacă actuala structură a economiei nu mai poate oferi mijloacele de realizare a acestor investiții, aducând presiuni suplimentare pe deficitul balanței comerciale, și chiar dacă domeniile respective nu asigură o amortizare rapidă a cheltuielilor, programele trebuie continuate nu doar pentru a reduce decalajul de dezvoltare dintre noi și restul lumii (în 2020 se împlinește un secol de la demararea primului program național de construcție a autostrăzilor în SUA, urmate de Italia în 1929) dar și pentru a contribui la modernizarea și dinamizarea pe ansamblu a activității economice.

Citește și S-a supraevaluat efectul coronavirus asupra economiei globale?

Există însă o posibilitate de contracarare a efectelor negative pe care investițiile în infrastructură/construcții le au asupra balanței comerciale. Astfel:

2.Accelerarea și suplimentarea programelor de investiții în ramuri și sectoare ce pot contribui rapid la echilibrarea balanței comerciale.

Problema constă în găsirea  unor mijloace de reducere a importurilor prin creșterea ofertei pe piață a produselor românești. Desigur, ar fi ideal dacă am putea produce intern, în timp rezonabil, produsele pe care le importăm  pentru susținerea programelor de investiții mai sus citate, dar nu este posibil în lipsa unei politici reale de reindustrializare. Este însă posibil să se echilibreze balanța prin reducerea importurilor altor produse, în primul rând cele din categoria agro-alimentară. Concluzia este că ar trebui accelerat un program de investiții în industria de procesare care să aducă pe piață cantități sporite de alimente prelucrate intern.(România importă între 68-70% din produsele alimentare față de Ungaria sau Polonia care importă între 15-20%. Sursa: Polandin.com).

3.Reevaluarea conceptului politicii investiționale trebui să ia în considerare și cerințele unor modificări profunde și violente ale mediului și condițiilor pedoclimatice.

Seceta extinsă și de durată care se pare că va afecta România de acum înainte ar trebui să determine o schimbare a priorităților investiționale. Din 1990 până în prezent, marota investițiilor în autostrăzi a caracterizat ierarhizarea investițiilor. Poate ar trebui gândit mai nuanțat deoarece devine tot mai clar că agricultura românească va mai exista și va mai putea asigura hrana populației doar în condițiile în care se va investi cu prioritate în construcția unui sistem național de irigații.

4.Orientarea spre un caracter intensiv al efortului investițional.

Deși necesare, investițiile menite să asigure factori extensivi ai dezvoltării și creșterii economice (nr. locuri de muncă, kilometri, tone, metri cubi, clădiri, utilități) nu mai pot asigura saltul pe care trebui sa-l facem spre noul stadiu al revoluției industriale ci doar recuperarea unor întârzieri istorice. Este necesară orientarea spre investiții cu efecte de natură intensivă asupra creșterii economice, apte de a valorifica capacitatea producerii de valoare adăugată cel puțin la nivelul mediei europene. Concluzia este că ar trebui mult mai mult investit în crearea și dezvoltarea unor centre de cercetare-dezvoltare, în modernizarea curriculum educațional la toate nivelele pre și post universitare, în asigurarea utilajului modern al nucleelor de cercetare din universități, în asimilarea în producție și promovarea rezultatelor inventatorilor  români.

Te-ar putea interesa și...
Opinii Vezi toate articolele